Nicolae Labiș (2 decembrie 1935 – 22 decembrie 1956) rămâne una dintre cele mai luminoase și totodată dureroase figuri ale literaturii române. Criticul Eugen Simion îl numea „buzduganul unei generații”, iar formula aceasta, atât de plastică, surprinde perfect impresia pe care poetul a lăsat-o: aceea a unui început strălucitor, menit să anunțe un nou val poetic.
Născut în Poiana Mărului, Mălini, Județul Suceava, într-o familie de învățători, Labiș a crescut într-un mediu în care cartea și învățătura erau la loc de cinste. La cinci ani citea deja, învățat de elevii mamei sale. În anii tulburi ai războiului, familia se refugiază lângă Câmpulung-Muscel, apoi, în 1945, revine în Moldova, stabilindu-se la Mălini.
Între 1947 și 1951 urmează Liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, unde scrie primele poezii și se remarcă rapid. Participă la consfătuiri literare, câștigă premii, iar revistele încep să îi publice poemele. În ianuarie 1952 este transferat la Liceul „Mihail Sadoveanu” din Iași, unde conduce cenaclul literar și își afirmă și mai hotărât vocația.
Portretul său fizic, evocator, îi rămâne lui Tudor Vianu adânc întipărit: un chip tânăr și totodată arhaic, cu ochi adânci și o mustață subțire, ca a plutașilor de pe Bistrița, o apariție în care copilăria și maturitatea păreau să conviețuiască.
În 1952 ajunge la Școala de Literatură „Mihai Eminescu” din București, avându-i profesori pe Mihail Sadoveanu, Camil Petrescu și Tudor Vianu. Aici se impune rapid prin inteligență, talent și forță interioară. Publică intens, devine redactor, frecventează cercurile literare influente și se apropie de poezie cu o seriozitate care impresiona pe toți cei din jur.
Deși, în primii ani, scrie și poezii conforme ideologiei vremii, Labiș începe treptat să se îndepărteze de linia oficială, să pună întrebări și să caute un drum poetic propriu, un drum mai liber, mai autentic. Această ruptură îi va aduce critici dure la reuniuni literare și ideologice, dar îi va contura destinul de poet al unei generații ce aspira la altceva.
În 1955 publică poemul care îl va transforma într-o voce inconfundabilă, „Moartea căprioarei”, una dintre cele mai emoționante creații despre vinovăție, inocență și supraviețuire. În 1956 apar volumele Puiul de cerb și Primele iubiri, iar Lupta cu inerția va fi tipărit abia după moartea sa, în 1958, într-o variantă cenzurată. Influențele sale literare sunt vaste: Eminescu, Arghezi, Ion Barbu, dar și Rimbaud, fratele său spiritual, poetul genial și devastator de precoce.
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, după o seară petrecută în oraș, Labiș este victima unui accident de tramvai. Rănit grav, este internat la Spitalul de Urgență. Acolo, pe patul de spital, își dictează ultimul poem, tulburătorul „Pasărea cu clonț de rubin”, prietenului Aurel Covaci. Moare pe 22 decembrie 1956, la doar 21 de ani. Doctorii spun că nu existase nicio șansă încă de la început. Prietenii și colegii îl veghează până în ultima clipă, iar trupul îi este depus la Casa Scriitorilor și îngropat la cimitirul Bellu.
De-a lungul timpului, moartea lui Nicolae Labiș a generat numeroase controverse. Unii martori au vorbit despre un simplu accident, alții, despre o posibilă îmbrâncire intenționată. În anii ’50, poetul se afla deja în atenția Securității, după ce începuse să se îndepărteze de linia oficială a partidului. Mărturiile sunt contradictorii, iar misterul persistă și astăzi.
Deși a trăit doar 21 de ani, Nicolae Labiș a lăsat în urmă o operă impresionantă: zeci de volume postume, ediții critice, manuscrise, poezii antologice și o influență care continuă să inspire generații. Poezia sa îmbină sensibilitatea copilăriei cu luciditatea matură, puritatea cu drama istoriei, simplitatea vieții rurale cu neliniștile epocii sale. Astăzi, Labiș este văzut ca un poet al curajului și al sincerității interioare, ca o promisiune literară fulgerătoare, stinsă mult prea devreme.
În literatura română, Nicolae Labiș rămâne un miracol frânt, o voce limpede, tânără, în căutare de adevăr și lumină. În scurta sa existență, a ars intens, și poate tocmai această ardere, atât de rapidă, atât de puternică, a transformat numele său într-un reper de neocolit pentru toate generațiile care au venit după el.
