În fiecare an, pe 14 octombrie, creștinii o prăznuiesc pe Sfânta Cuvioasă Parascheva, una dintre cele mai iubite și cinstite sfinte din România. Este o zi în care credința, speranța și rugăciunea se întâlnesc, iar inimile oamenilor se îndreaptă către Dumnezeu cu dorințe, mulțumiri și nădejdi.
Sfânta Cuvioasă Parascheva (Sfânta Vineri), s-a născut în secolul al XI-lea, în localitatea Epivata, în apropiere de Constantinopol, într-o familie creștină înstărită. Deși provenea dintr-un mediu care îi putea asigura o viață lipsită de griji materiale, încă din copilărie a fost profund impresionată de suferința celor sărmani.
Potrivit tradiției bisericești, Parascheva obișnuia să împartă din bunurile sale celor aflați în nevoie, dăruindu-le chiar și hainele pe care le purta. Pentru ea, adevărata bogăție nu era cea materială, ci aceea a sufletului, dobândită prin credință, milostenie și iubire față de aproapele. Pe măsură ce a crescut, a renunțat la viața obișnuită și a ales calea monahală. A petrecut o perioadă în rugăciune și nevoință, apoi a plecat în Țara Sfântă, dorindu-și să se roage în locurile în care a trăit Mântuitorul.
Mai târziu, potrivit relatărilor religioase, a primit îndemnul de a se întoarce în patria sa. A revenit în apropierea locului natal și a murit la o vârstă tânără, în jur de 27 de ani. După moartea Paraschevei, trupul ei a fost îngropat, fără ca oamenii din jur să-i cunoască pe deplin sfințenia. Potrivit tradiției bisericești, după o perioadă îndelungată, un om a fost îngropat în apropierea locului în care se afla trupul ei. În urma unor întâmplări relatate în scrierile religioase, Sfânta Parascheva s-ar fi arătat în vis unor credincioși, cerând ca trupul ei să fie scos din pământ și așezat într-un loc de cinste. Când mormântul a fost deschis, trupul a fost găsit neputrezit, iar comunitatea a început să-l cinstească.
De-a lungul secolelor, moaștele au fost mutate în mai multe locuri, pe măsură ce situația politică din regiune s-a schimbat: Epivata, locul în care au fost descoperite și cinstite inițial. Târnovo- Bulgaria, unde au fost aduse în secolul al XIII-lea. Belgrad- Serbia, unde au ajuns ulterior. Constantinopol, unde au fost păstrate înainte de a fi aduse în Moldova. Iași, unde au ajuns în data de 13 iunie 1641 și unde se află și astăzi.
În secolul al XVII-lea, Constantinopolul se afla sub stăpânire otomană, iar Patriarhia Ecumenică trebuia să achite obligații financiare importante către autoritățile otomane. Aceste datorii puneau o presiune considerabilă asupra conducerii Bisericii. Vasile Lupu, domnitor al Moldovei între 1634 și 1653, era un conducător bogat și un susținător important al bisericii. El finanța construirea și înfrumusețarea bisericilor și sprijinea instituțiile religioase din afara Moldovei. Potrivit documentelor și relatărilor istorice bisericești, domnitorul a intervenit pentru a ajuta Patriarhia din Constantinopol, achitând datorii importante către Poarta Otomană. Sursele bisericești menționează că sprijinul său a vizat și Patriarhia Ierusalimului.
În semn de recunoștință pentru ajutorul primit, patriarhul și membrii Sinodului au hotărât să dăruiască moaștele Sfintei Parascheva domnitorului Moldovei. Moaștele au fost așezate în Biserica Mănăstirii Sfinții Trei Ierarhi, ctitorită de Vasile Lupu. Biserica devenea astfel locul în care oamenii se puteau ruga Sfintei Parascheva și îi puteau cinsti moaștele. Acolo au rămas până la incendiul din decembrie 1888. Ulterior, au fost mutate în Catedrala Mitropolitană din Iași, unde se află și astăzi.
Minunea moaștelor care au supraviețuit incendiului din 1888- în noaptea de 26 decembrie 1888, un incendiu a izbucnit în încăperea în care erau păstrate moaștele sale, la Mănăstirea Sfinții Trei Ierarhi din Iași. Focul a distrus racla de lemn, iar interiorul încăperii a fost grav afectat. Cu toate acestea, potrivit relatărilor păstrate de Biserică, moaștele au rămas neatinse de flăcări. Pentru credincioși, acest eveniment a fost considerat o minune și un semn al ocrotirii divine.
Pentru credincioși, Sfânta Parascheva este un simbol al blândeții, răbdării și iubirii față de aproapele. Pentru unii, drumul către Iași înseamnă ore întregi de așteptare. Pentru alții, înseamnă un drum al speranței. Dar, dincolo de distanță și de oboseală, rămâne credința. Ne amintește că bunătatea nu are nevoie de bogăție, că ajutorul oferit unui om aflat în suferință poate însemna enorm și că adevărata credință se vede și în felul în care îi tratăm pe cei din jur. Viața ei ne îndeamnă să fim mai răbdători, mai milostivi și mai atenți la suferința celorlalți. Poate că tocmai acesta este unul dintre motivele pentru care, după aproape o mie de ani, numele ei continuă să fie rostit cu atâta dragoste.
Poate că nu toți cei care se roagă Sfintei Parascheva cer o minune. Unii cer doar liniște. Alții cer sănătate pentru părinți, putere pentru copiii lor sau alinare pentru o durere pe care timpul nu a reușit să o vindece. Iar alții vin doar pentru a spune „mulțumesc”. În fond, aceasta este frumusețea credinței: să ai un loc în care să-ți poți așeza sufletul atunci când viața devine prea grea. Pe 14 octombrie, Moldova își cinstește ocrotitoarea, iar mii de inimi se îndreaptă spre Iași cu aceeași nădejde.